Am avut o deosebită onoare de a citi romanul de debut al autoarei Ioana Trif.
Eram la muncă atunci când a ajuns cartea. Mi-au plăcut foarte mult descrierea și coperta. Mi-am permis să citesc puțin din ea atunci, ceea ce m-a făcut și mai curioasă și într-un fel am simțit că acestă carte o să mă surprindă.
Așa că atunci când am ajuns acasă am continuat să o citesc …
În primul capitol este prezentată povestea preferată a unei mame pe care i-o spunea fiicei ei în fiecare seară.
„Știam totul despre povestea mea, despre cum lupii mă protejaseră. Nu trebuia să uit asta niciodată, orice s-ar întâmpla, ei vor fi lângă mine.”
Acțiunea romanului se mută apoi cu mulți ani mai târziu, unde naratoarea se trezește într-o dimineață de toamnă târzie, frământată de foarte multe gânduri, simțindu-se vulnerabilă. Este greu să trăiești știind că umanitatea se află la un pas de distrugere. Este greu să mai vezi frumosul, să te mai bucuri de lucrurile mărunte și să uiți de viteză mult prea mare cu care se mișcă toate lucrurile.
„Eram nepăsători și tembeli ca specie, purtând în suflet marea dorință de a distruge totul în jurul nostru, de a ne distruge casa, familia, planeta, Dumnezeul, totul. Eram, cel mai probabil, sătui de viață. Ajunși sus, simțeam nevoia să cădem, doar pentru a simți că suntem liberi. Însă Pământul, cel care ne suportase, ne iubise, și ne ingrijie atâta timp, ne arată că și el are forța necesară să fie distrugător. O forță mult mai mare decât a noastră. Afară încă ploua puternic. Nivelul apei și al gunoaielor creșteau neîncetat. La televizor, toate canalele vorbeau de sfâșitul lumii. […] Aveam să murim înecați în propia noastră mizerie. […]”
Simțea că lumea era pe cale să se schimbe.
„Dar ce se întâmplă dacă într-o bună zi totul se întoarce cu fundul în sus? Dacă într-o bună dimineață omul ajunge să nu mai cunoască nimic din ceea ce vede și ceea ce trăiește. Nu poate decât să se adapteze, pentru că nu primește nici o explicație.”
Eroina cărții este martorul unei lumi noi, în care nu are posibilitatea să intervină, poate doar să observe. Trezindu-se într-o lume dată peste cap, cu reguli noi, pe care trebuie să le descopere, simte că totul este o pedeapsă pe care omenirea o primește grație comportamentului său distructiv, a lipsei de respect pentru natură și pentru animale.
În fiecare capitol în care eroina noastră învață din ce în ce mai mult despre Lumea Nouă, ne sunt prezentate diverse situații “acțiune-efect-pedeapsă”, ca mai apoi fiecare om să fie judecat pentru toate acțiunile sale.
„Vânătorii sunt vânați, măcelarii, măcelăriți, cei care au abandonat sunt abandonați sau sunt sunt forțați să-i abandoneze pe cei dragi, apoi să privească rezultatul „muncii” lor.
Dar este un lucru foarte interesant în toate acestea, acela că nu animalele își fac dreptate, nu ele aplică pedepsele, ci unele forțe nevăzute, care au grijă că fiecare să primească ceea ce merită”
În fiecare capitol, autoarea aduce în prim-plan probleme grave ale societații de astăzi dar cea mai importantă este legată de animale și cum omul le sacrifică pentru hrană, haine sau pur și simplu doar pentru aș satisface un moft, comportându-se monstruos cu ele, deși acestea au suflete și simt. Nimeni nu scapă de judecată.
Nu pot să vă spun cât de mult m-am identificat cu acest personaj, pentru că și eu ca om la un moment dat m-am întrebat unde o să ajungem în felul în care ne comportăm, cât de mult o să mai rănim Pământul care ne-a cresut și care ne-a iubit, spun “ne-a iubit” pentru că începem încet-încet dar sigur să îl rănim, să îl îmbolnăvim și nu cred că o să mai dureze mult până când el o să se „sature” de noi și de acțiunile noastre monstruoase împotriva lui și a sufletelor necuvântătoare.
Cartea are multe scene cu acțiuni dure și explicite, iar pentru a înțelege ce a vrut autoarea să ne transmită ne trebuie un anumit nivel de maturitate și de conștientizare.
„Soarta merge lângă tine. Își pune mâinile la spate și te însoțește, exact așa cum mergea bunicul meu prin parc. Îți arată o cale și încă o cale, te îndrumă, dar trebuie s-o asculți, trebuie să căști ochii și s-o vezi. Binele stă mereu în spatele răului. De ce? Pentru că Răul este mai puternic, iar Binele este mai fragil și trebuie protejat. Răul a văzut mai multe, este mai dur, iar Binele este cât se poate de naiv. Dar merg mereu împreună, căci această este Balanța, Universul stă mereu în echilibru. Din păcate, Binele este un copil, imediat se satură și se supără. Și când omul ține cu dinții să vadă doar Răul, celălalt pleacă. Mai mult, când omul crede că Binele nu este suficient de frumos și de mândru, se răzbună imediat. De aceea nemulțumitului i se ia darul.”
Vă recomand această carte, vă rog să-i acordați o șansă, nu va temeți, veți avea multe de învățat, eu una mă simt norocoasă că am avut oportunitatea să o citesc.
Te invit să citești și recenzia scrisă de Cartoteca pentru această carte. Sunt sigură că o să-ți placă foarte mult. Recenzia o găsești aici .
Omul a uitat că trebuie să moară de Ioana Trif
Editura: Eikon, 2019
Nr. de pagini: 200
Pingback: Recenzie: "Omul a uitat că trebuie să moară" de Ioana Trif