„Desigur, toate acestea s-au întâmplat cu mult timp în urmă și nimic asemănător nu mai trebuie să se întâmple vreodată. Nici acum și niciodată.” – John Boyne

aaa

Această replică mi-a rămas întipărită în cap încă câteva ore după ce am terminat de citit, gândindu-mă la finalul sfâșietor al cărții. O poveste impresionantă, până peste limite.

„Aceasta este povestea unui băiețel german pe nume Bruno, al cărui tată a primit o slujbă foarte importantă, ceea ce înseamnă că toată familia trebuie să se mute departe de oraș, într-un loc ciudat, unde casa lor e singura locuință adevărată și unde în spatele unor garduri nesfârșite se află sute, poate mii de oameni îmbrăcați în pijamale în dungi. Bruno se străduiește să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său. Cititorul bănuiește despre ce e vorba, dar bietul Bruno, nu. Pornește așadar să exploreze împrejurimile și întrezărește un punct care devine o pată şi pata, un băiat. Scrisă într-un limbaj simplu, copilăresc, această carte este mult mai mult decât o poveste pentru copii. Cititorul se va teme de momentul în care Bruno își va pierde inocența copilăriei și va începe să întrezărească adevărul, dar poate că lucrurile vor evolua şi mai rău şi el nu va descoperi deloc adevărul.”

O perioadă „crudă” a lumii, văzută prin ochii inocenți a doi copii de 9 ani, din două poziții de viață total diferite (Bruno, fiul comandantului unui lagăr din Polonia și Shmuel, un copil al lagărului) care ajung să se împrietenească întâmplător, singurul lucru care îi desparte fiind un gard cu sârmă ghimpată, dar care nu constituie o problemă (ei nu înțeleg exact rolul lui și ceea ce se întâmplă în incinta „clădirii uriașe cu oameni”).

Prietenia înfiripată dintre cei doi copii este una profundă, sinceră și de o puritate absolută chiar până în ultimul moment al cărții, chiar dacă nimeni nu știe de ea.

Cartea este scrisă într-o manieră simplistă, copilăroasă, având impresia că citești jurnalul personal scris de Bruno, atât de multă inocență era presărată în carte, care te lovește din plin.

Conștientizezi cât de „inocent” găsea Bruno un răspuns la fiecare acțiune pe care nu o înțelegea. Însă erau și câteva întrebări care îl supărau pe micuț, pentru că nimeni nu dorea să-i explice:

aaa

• „De ce acei oameni puteau să poarte pijamale toată ziua și el era obligat să poarte câte un costum zilnic?”
• „De ce erau așa mulți copii acolo și el nu avea voie să se apropie sau să se joace cu ei?”
• „De ce toți erau tunși scurt?”
• „Unde erau toate fetele/mamele/bunicile?”
• „De ce nu avea voie să exploreze marea clădire cu atât de mulți oameni?” (dat fiind faptul că el dorea să devină un mare explorator).

aaa

Ultimele două capitole le-am citit de două ori deoarece am crezut (pur și simplu) că nu am înțeles bine ceea ce tocmai s-a petrecut. Parcă nu voiam să cred că acela a fost sfârșitul. Am închis cartea și  m-am cutremurat!

aaa

„[…] Se uită din nou la Shmuel și făcu ceva neobișnuit pentru el: îi luă mâna mică într-a lui și o strânse cu putere. Shmuel, tu ești cel mai bun prieten al meu, afirma cu tărie. Cel mai bun prieten pe viață! […]”