„[…]Devenisem prieteni – nu, mai mult decât prieteni; viețile noastre s-au îngemănat pe măsură ce el s-a eliberat de povara vinovăției pe care o purtase cu el vreme de 50 de ani, de teamă ca el și Gita ar fi putut fi socotiți colaboraționiști. Am preluat o povară din partea lui Lale, stând la masa acestui om minunat, cu glas șovăitor, cu ochii încă umezi la șaizeci de ani după ce trecuse prin cele mai cumplite evenimente din istoria omenirii.„

Această carte este povestea a doi oameni obișnuiți care au trăit vremuri neobișnuite și crude, povestea din spatele  unuia dintre cele mai puternice simboluri ale Holocaustului și anume: seria de numere verzi-albăstrui tatuate pe brațele tuturor prizonierilor (femei și bărbați, copii și bătrâni).

Când Lale este salvat de către Pepan și i se oferă ocazia de a fi „Tatowierer” la Auschwitz, tânărul se agață de această speranță și înțelege că asta poate fi șansa lui de a supraviețui, deși munca pe care el o va face o să pecetluiască soarta a mii de semeni. Acolo unde lucrează nu-și îngăduie să ridice privirea spre cei pe care urmează să-i tatueze, până într-o zi când surprinde privirea unei tinere al cărei nume îl află mai târziu, acela fiind: Gita.

Cei doi oameni au fost privați nu numai de libertatea lor, ci și de demnitate, de nume, de identitate, iar Lale prin această destăinuire față de autoare, încercă să relateze prin ce au fost nevoiți să treacă că să poată supraviețui acelor vremuri de coșmar.

Este o carte cu mare impact emoțional, povestea de dragoste dintre Lale și Gita este înduioșătoare și cu totul aparte, demonstrează că până la urmă oriunde ai fi în lume, iubirea o  să învingă, cartea este cu desăvârșire un roman despre dragoste și altruism.

Perioada evocată în carte este una dintre cele mai întunecate din istoria omenirii. Tot ceea ce s-a întâmplat în lagărele de concentrare este extrem de cutremurător și revoltător în același timp. Trăsăturile malefice ale caracterului uman ies la lumină, iar ceea ce unii oameni au putut să le facă semenilor lor depășește orice limită de umanitate. Cruzimea nu are limite, iar prizonierii trăiau mereu cu frica necunoscutului, neștiind „dacă aveau să mai fie în viață sau nu peste 5 minute”.

Mulți dintre prizonieri au avut  sfârșit chinuitor, trimiși direct la camerele de gazare, după ce un doctor făcea o „triere” aproape aleatorie. Alții aveau morți fulgerătoare, fiind omorâți din motive absurde și inumane (exemplu: din plăcerea soldaților SS). Cei care aveau norocul să treacă de trierea de la intrarea în lagăr, trăiau în fiecare zi în tensiune și cu frică. Erau înfometați, munceau până la epuizare sau până se îmbolnăveau că apoi să fie lăsați să moară.

O scenă cutremurătoare din carte, care mi-a rămas în minte este atunci când Lale ajunge în una din camerele de gazare pentru a identifica doi deținuți morți printre „movilele” de alți morți. Ceea ce vede Lale acolo îl zdruncină emoțional și îl sfâșie  pe dinăuntru. Când pleacă replica lui Baretskii mă lasă mută.

„Știi ceva, Tatowierer ? Pariez că ești singurul evreu care a intrat vreodată într-un cuptor și a mai și ieșit.”

Cartea are numai 300 de pagini, într-un format foarte ușor de citit. Povestea m-a prins încă din primele pagini, fapt pentru care am terminat-o în mai puțin de 2 zile. Pe cât de trist este descrisă cruzimea din interiorul lagărului pe atât de frumos ia contur o frumoasă poveste de dragoste.

Nu are rost să vă destăinui mai mult de atât, restul o să-l aflați și singuri!