Un puseu de fericire mă amețește. Fraza doctorului Pasquier îmi vine în minte: Dacă nu se termină aşa cum vrem nu înseamnă că se termină rău.

Viața de poveste a protagonistei noastre Pauline se destramă într-o fracțiune de secundă. „Nu te mai iubesc!” sunt cuvintele care au dus la declin. Atunci când Ben rostește aceste cuvinte, lumea ei se prăbușește. Este incapabilă să accepte despărțirea, această situație absurdă care i-a schimbat firul vieții definitiv. Totuși este nevoită să se întoarcă în casa părintească împreună cu fiul ei, Jules, în vârstă de patru anișori. Pauline începe să se izoleze de toți cei care îi amintesc de Ben, este irascibilă și nu acceptă alinare și ajutor din partea nimănui.

Într-o ultimă încercare de a-l aduce înapoi pe soțului ei, Pauline începe să-i scrie scrisori, evocând momentele importante din relația lor: de la prima lor întâlnire până la nașterea lui Jules, sau mutarea în primul lor apartament, sperând că acestea îl vor aduce înapoi. Până la urmă se simte datoare să încerce, căci amintirile și sentimentele nu dispar cât ai pocni din degete.

Scrierea este fluidă, cartea se citește foarte repede. De-a lungul primei părți, am fost destul de sigură ce se va întâmpla: Pauline, scriind scrisorile către Ben, v-a descoperi unele lucruri care nu erau tocmai în regulă cu relația lor și până la urmă, în ciuda poveștii lor de viață, își va da seama că îi e mai bine fără el – în scenariul meu, probabil că avea să întâlnească pe altcineva. Ei bine, m-am înșelat! Nu mă așteptam deloc la ceea ce am descoperit în a doua parte a acestui roman!

Citind despre toate acele evenimente din trecut, nu poți să nu te întrebi ce se întâmplase oare de ajunseseră totuși să se despartă? În amintirile lui Pauline descoperim un Ben iubitor și foarte atent. În timp ce răspunsul lui Ben întârzia să apară, starea de neliniște a lui Pauline crește și până la urmă ajunge să accepte să plece în vacanță la Arcachon, unde fusese invitată de sora şi cumnatul ei, alături de părinții şi fratele ei.

Un alt punct forțe al acestei cărți, după părerea mea, este descrierea relațiilor lui Pauline cu ceilalți membri ai familiei sale, toate fiind complexe, cu povești personale, emoții și sentimente ascunse. Pe măsură ce zilele trec interacțiunea dintre membrii familiei răscolește amintiri tulburătoare din trecut. Pauline descoperă un adevăr destul de dureros, acela că în timp ce ea se considerase cea neînțeleasă și nedreptățită, greșise la rândul ei față de membrii familiei sale, nesesizând greutățile prin care și ei trecuseră.

Reconstruind ușor relația cu familia, Pauline mai face un pas spre vindecare, însă lucrurile rămân încă nelămurite între ea şi Ben. După ce a ajuns cu amintirile la final, a sosit în sfârșit și răspunsul lui Ben, sub formă de scrisoare.

Salut, Pauline
Am citit toate amintirile noastre. N-o uitasem pe nici una. În schimb tu cred că ai ascuns o parte din povestea noastră. E rândul meu să-ți amintesc câteva episoade importante. Sunt treisprezece. Primul e atașat aici.
Pe curând.
Ben

Cu un stil care îi aparține doar ei, Virginie știe să ne transmită cele mai puternice emoții, acoperite de dulceață și umor. Romanul este încorporat într-o realitate cotidiană, o realitate a vieții care uneori poate fi dureroasă, dar întotdeauna surprinzătoare și dacă știi să arăți, frumoasă.

Acest roman strigă după adevăr. Virginie a reușit să pună accent pe sentimente (indiferent dacă aparțin personajelor sale sau dacă sunt specifice ei, la final, odată ce cartea este în mâinile noastre, sunt ale noastre) păstrând în același timp un vocabular accesibil tuturor. Mai precis, când terminați această carte, respirați speranță.

Pe scurt, „Parfumul fericirii e mai puternic când plouă” este o mare descoperire pentru mine și voi repeta experiența citind alte cărți de Virginie Grimaldi, doar pentru a vedea dacă toate sunt la fel de bune.

Cartea a fost publicată la editura Univers, are 352 de pagini și o puteți comanda de aici.