[…] trebuie să-ți mărturisesc că Ștefan, băiatul din poveste, nu este altul decât versiunea mea mai tânără şi mai nefericită. Cum am devenit Stefano Moro și cum am ajuns dintr-un orfan fără căpătâi, aproape crescut de sălbăticiunile codrului, doctorul respectat de acum, vei afla din manuscris, dacă vei avea răbdare să îl parcurgi până la sfârșit. […] Aşa că nu îți voi mai ține predici despre ce trebuie să faci şi ce nu şi îți voi încredința acea părticică din sufletul şi visele celui care a fost băiatul Ștefan. Fii blând cu el şi nu îi judeca prea aspru nebunia, pentru că a suferit mult!
Florența, 1480 […]

Stefano se născuse în Moldova, în jurul anului 1410, iar prima lui amintire era o poveste despre un cal vorbitor şi un sclav, pe care i-o spusese tatăl lui adoptiv. Pe atunci i se zicea Ștefan și nu prea vorbea, fiindcă, dacă discuți mai mult cu dobitoacele, nu ai nevoie de multe cuvinte nici când dai peste oameni. Ștefan aflase că avea și el un nume când era destul de mărișor, iar tatăl lui cel nou îl adunase de pe drumuri. Unde se aflau părinții lui nu știa, dar probabil că răsărise şi el de undeva, la fel ca toți oamenii.

La 12 ani, Ștefan rămâne din nou orfan, dar este ajutat de preotul din sat să ajungă la mănăstirea Negrea pentru a-și perfecționa talentul de desenator. Uşor, uşor uită de Râpa (locul copilăriei lui), de albine şi de lupul cel sur cu care discuta zilnic. Și aici existau animale, dar, pe măsură ce literele și cifrele îi intrau în minte, iar cuvintele scrise căpătau sens, glasurile animalelor deveneau din ce în ce mai greu de înțeles.

Totuși cu timpul, viaţa la mănăstire nu pare să-l mulțumească. Plictisit de rutină și de corvoada zilnică, alege să fugă de la Negrea, iar destinul să-l poarte spre Cetatea Sucevei, în vremea lui Alexandru cel Bun. Aici are noroc ca în loc să moară de foame pe drumuri sau să se apuce de cerșit, să dea peste zugravul Bogdan, care îl acceptă fără multă vorbă, devenind astfel ucenicul lui.

Tot aici îl întâlnește și pe Miro, un personaj misterios care va juca un rol foarte important în evoluția lui Ștefan. Acesta îi insuflă iluzia de a pleca și a vedea minunățiile lumii. Neștiutor și naiv, Ștefan alege să îl însoțească pe Miro pe parcursul călătoriei lui către Cetatea Albă ca mai apoi să plece împreună către Genova.

Totuși planul călătoriei spre Genova nu iese aşa cum speră, și aventura lui Ștefan de la Cetatea Albă la Constantinopol, este plină de trădări și întorsături neașteptate, care îl duc la pierderea lucrului cel mai de preț, și anume: al libertății lui.

[…] Cea mai mare comoară a omului sărac, dar si cea pe care o poate pierde cel mai uşor, este libertatea lui. Există vorbitori în numele celor bogați, a celor învățați, a celor puternici, dar în numele săracilor nu vorbește nimeni. […]

aaaa

Concluzii și păreri:

Tânărul Ștefan este un personaj care în ciuda tuturor obstacolelor încearcă să își depășească condiția și să nu îşi piardă umanitatea. Fiecare capitol este o oglindire a sufletului și a evoluției lui. „Cele patru oglinzi ale adevărului” este un drum spre maturizare, cunoaștere și aflarea sensului vieții.

Vă spun sincer, acest roman s-a cam jucat cu mintea și sentimentele mele. De ce? Ei bine, aflați că prima parte a cărții este destul de liniștită, acțiunea nu este aşa intensă; citim despre viaţa micului Ștefan, un copil naiv de care te atașezi foarte repede și micile lui aventuri de la Râpa și mânăstirea Negrea. Ca mai apoi, să începi să trăiești intens fiecare pagină, să te bucuri sau să suferi alături de Ștefan și să ai un carusel de emoții atunci când îi urmărești evoluția.

Felicitări autoarei pentru că a știut cum să presară intensitate și intrigă de la o pagină la alta, că m-a făcut să nu mă dezlipesc de carte până la sfârșit și că mi-a dăruit o poveste unică și plină de învățături.

Cu un scris impecabil, „Cele patru oglinzi ale adevărului” este un roman istoric care îl poartă pe cititor într-o poveste captivantă plină de emoții într-un univers medieval unic. Călătorim alături de Ștefan, îi simțim fiecare emoție, fiecare tresărire și dezamăgire și suntem martorii transformării lui.

[…] Cerul era plin de stele, iar el îşi aminti de o poveste a lui Bogdan despre o pânză neagră, aruncată peste lumina soarelui. Pânza era veche şi găurită, iar prin ochiurile ei scăpau doar câteva raze, dar, chiar şi aşa, noaptea era altă lume. […]

aaaa

Cartea „Cele patru oglinzi ale adevărului” este scrisă de autoarea Ana-Maria Negrilă, are 464 de pagini, a apărut la editura Hyperliteratura și o puteți achiziționa de aici.

aaa

[…] Cerul nopții era mai copleșitor decât cel al zilei, pentru că semăna cu un clopot tras peste talgerul lumii şi care, după dispariția soarelui, lăsa să se întrevadă ceva din strălucirea Raiului. Asta îi spusese Bogdan şi prefera să creadă că avea dreptate. […]