În Castelul Adalheid, haosul se dezlănțuie. Serilda se trezește prinsă într-un joc mortal cu sinistrul Rege Elf, în timp ce încearcă să-l ajute pe Gild să-și recapete amintirile și să deslușească misterele trecutului. Însă Regele Elf nu caută doar să-și regăsească iubirea – își dorește răzbunarea împotriva celor șapte zei care i-au întemnițat pe cei întunecați. Dacă reușește, ar putea schimba pentru totdeauna tărâmul muritorilor. Împreună, Serilda și Gild trebuie să își folosească darurile – povestirea și arta torsului – pentru ca binele să triumfe. Dar dacă nu reușesc să rupă vraja înainte de Luna Nesfârșită, rămân blestemați … pe vecie.

Pentru mine, lectura a fost o călătorie cu multe emoții contradictorii. Primele ~250 de pagini mi s-au părut mai lente, cu doar câteva momente captivante care m-au ținut în priză. A trebuit să am răbdare ca povestea să își găsească ritmul. Apoi, brusc, lucrurile s-au accelerat și am intrat într-un vârtej de acțiune și întorsături de situație. Aproximativ 200 de pagini au fost intense, pline de suspans și de momente neașteptate. Mi-au plăcut mult, dar recunosc că m-au și obosit emoțional – am avut senzația că totul se îndreaptă doar spre întuneric, fără loc de respiro.

Deși este o eroină curajoasă și plină de resurse, am avut momente în care am simțit că Serilda ar fi putut fi mai atentă și mai calculată în deciziile ei. Unele alegeri păreau făcute mai mult sub impulsul momentului, ceea ce a complicat și mai mult situațiile deja tensionate. Mi-ar fi plăcut să o văd uneori mai strategică, mai lucidă, pentru că avea potențialul să fie o forță și mai puternică în poveste

Unul dintre aspectele mele preferate din carte a fost relația dintre Serilda și Gild. Legătura lor a fost construită treptat, cu momente de vulnerabilitate, complicitate și afecțiune care au adus multă profunzime poveștii. Mi-a plăcut dinamica dintre ei – felul în care se susțin reciproc și cum povestea lor personală se împletește cu miza mare a universului din Aurit.

Un alt punct forte al cărții este universul creat de Marissa Meyer – o lume fermecată, întunecată și totuși fascinantă, plină de creaturi misterioase și elemente de basm reinterpretate într-un mod original. Îmi place felul în care poveștile clasice se împletesc cu magia blestemelor și cum fiecare detaliu adaugă profunzime atmosferei. A fost o plăcere să descopăr treptat regulile acestei lumi, chiar dacă uneori m-a făcut să simt fiori.

Ultimele ~100 de pagini au menținut aceeași tensiune constantă, iar eu am trăit fiecare capitol cu impresia că urmează ceva și mai greu de dus.

Deznodământul mi-a stârnit emoții amestecate. A fost neașteptat și m-a făcut să mă opresc puțin, să procesez tot ce s-a întâmplat până atunci. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar a fost altfel decât m-aș fi așteptat

Per total, Blestemat a fost o lectură intensă, care m-a provocat, m-a emoționat și m-a ținut cu sufletul la gură. Chiar dacă a avut momente în care m-am simțit copleșită, povestea a fost una memorabilă.

aaa